Angel Heart și coborârea în infern (o interpretare din perspectivă analitică)

Angel Heart (1987)

“Dacă te uiți mult timp în abis, abisul se va uita la rândul său în tine.” (Fr. Nietzsche)

Pelicula Angel Heart (1987), regizată de Alan Parker după romanul Fallen Angel de W. Hjortsberg, derulează sub ochii noștri o anti-odisee trăită de un anti-erou, Harold Angel, un detectiv particular din New Yorkul anilor ’50. O anti-odisee deoarece firul epic al filmului urmărește aproape pas cu pas structura unui basm sau a unui mit. Eroul este supus de un personaj, asimilabil unui rege (Louis Cyphere), la diverse încercări menite să-l ridice către o legătură superioră cu sinele, însă în Angel Heart avem un personaj ce încalcă metodic toate regulile unei povești arhetipale, distrugând unul după altul personajele (instanțele propriului psihic) menite să-l conducă prin ordaliile cunoașterii de sine: medicul, vrăjitoarea, muzicianul, binefăcătorul, nimfa. Personajul principal, interpretat de Mickey Rourke, a trecut prin război, dar a fost demobilizat după scurt timp din pricina rănilor. Duce o viață la limita sordidului, într-un oraș ce aduce mai degrabă cu un pandemoniu.

O viață aparent fără nicio miză, lipsită de relații semnificative, amintind de personajele alienate ale existențialismului francez.

Trama odiseei întâlnirii cu sinele este declanșată de angajarea lui Angel de către un straniu personaj, cu un nume la fel de straniu: Louis Cyphere. O aluzie transparentă la Lucifer, însă “cypher” semnifică și enigma ce va trebui decriptată de Harold Angel: enigma propriei existențe.

Luci-fer, cel mai frumos înger creat, purtătorul de lumină, este aici, ca și în multe alte creații tributare romantismului, prea puțin un personaj malefic și mai degrabă un trickster cu rol psihopomp. Louis Cypher poate fi și o întrupare a lui Hermes, zeul ce se plimbă cu ușurință între cele trei tărâmuri: Olimpul (imperiul spiritului), pământul (domeniul Eului) și Hadesul (tărâmul inconștientului). Cel mai apropiat zeu de oameni, Hermes, este o călăuză.

Louis Cypher este ghidul lui Angel către sine, care îl angajează pe acesta să găsească un cântereț de jazz, Johnny Favorit, care are o datorie către Prințul Întunericului. De la bun început, Louis Cypher are o atitudine ambiguă, aproape șugubeață, și îi indică lui Angel calea simbolică a drumul către sine. Oul, simbol al începutului lumii, dar și al sufletului, este folosit pentru a-i semnifica lui Harold Angel calea spre origini. Detectivul însă transformă expresia neangajantă “I’m from Brooklyn” într-un manifest al propriei persona, ce a acaparat întregul Eu al personajului.

Harold Angel pare a glisa pe suprafața realității, asumându-și roluri neangajante, precum cel de detectiv mărunt sau fuck buddy al unei fete ce lucrează la un jurnal. Scena de amor cu aceasta suprinde prin ritualul domestic al dezbrăcării. Gesturile amanților sunt mecanice, însoțite de o conversație banală; amorul ca act de igienă corporală și mentală este parte din persona lui Angel, un baiat din Brooklyn pentru care what you see is what you get.

Prima crimă la care asistăm vine parcă să ne avertizeze de orbirea eroului: medicul morfinoman ce îi furnizează primele informații despre Johnny Favorit, dublul său sau umbra sa, este împușcat în ochi. Harold își refuză de fiecare dată cu obstinație destinul, întâlnirea cu sine, provocând astfel o noua apariție a trickster-ului Louis Cypher.

Fiecare apariție a acestuia se soldează sau este precedată de o nouă crimă. Iar crimele acestea nu se petrec orișicum; posibilele ajutoare-călăuze sunt anulate prin orbire, excizia inimii, amputarea organului masculin sau distrugerea organelor feminine, ori fierbere, cum vom vedea mai jos.

*****

Plecarea îngerului căzut Harold Angel din pandemoniul newyorkez în Lousiana echivalează cu o plonjare printre instanțele psihicului inconștient. Cajun, un oraș parcă îngropat în ploaie, este un loc diluvial, un simbol al inconștientului. Coborârea abisală continuă cu o nouă victimă, chiromanta și practicanta de magii de tot soiul, Margaret. Fostă iubită a lui Favorit, ea este de fapt o genitoare, o mamă pentru Angel, după cum vom afla mai tărziu. Ea a facilitat nașterea unui personaj monstruos, a cărui existentă este confiscată de persona: Harold Angel aka Johnny Favorit, cel ce a devorat inima lui Angel, luându-i sufletul, sau mai precis ascunzându-și propriul suflet în spatele celui al soldatului Harold Angel.
Soarta de care are parte această întruchipare a arhetipului mamei în aspectul său negativ este cruntă: Margret este eviscerată. Coborârea lui Angel în adâncurile sinelui continuă. Lipsit de milă, nu cruță nimic din sine, distrugându-se pas cu pas.

Fiecare aspect ce nu ține de Eul său identificat cu persona este aproape cu furie refuzat integrării.
Își urmărește pas cu pas umbra, însă aceasta i se refuză, ocultându-se, fiind mereu cu un pas în fața sa. Fiecare personaj este o proiecție a unor instanțe psihice, pe care eroul refuză să le recunoască, devenind tot mai puțin, tot mai scindat. Scena oglinzii sparte în care-și vede distrugerea interioară este devastatoare.

Ea survine după acuplarea incestoasă cu Epiphany, ce din punct de vedere psihologic îi este anima, și de care se apropie doar pentru a o anihila. Refuzul unui contact cu anima, cu propria instinctualitate ca natură profundă a ceea ce este, nu se poate solda decât cu o coborâre în infern, fără cale de întoarcere. O adevărată pierdere de sine.

Harold Angel își recunoaște înfrângerea: s-a reîntâlnit cu ceea ce este prea târziu. Instanțele intrapsihice complexuale, arhetipale ce nu au fost integrate își arată acum doar natura distructivă.

Alan Parker refuză timp de două ore să dea vreo șanșă personajului. Aparent doar un thriller psihologic, însă putem vorbi și dintr-o perspectivă mai largă, ce include umbra colectivă ce se arată în marile conflicte sociale. Dacă ne întoarcem și ne uităm obiectiv la destinele personajelor vedem un cântăreț de jazz, Johnny Favorit ce pleacă la război, un act de vânzare a sufletului, de renunțare la sine. Se întoarce desfigurat. Trauma războiul l-a transformat într-o ființă ce alunecă spectral prin decoruri de sfârșit de lume. Nu mai are niciun punct de contact cu sine, sufletul lui este spart în mii de cioburi ale unei oglinzi în care apare orice, mai puțin propriul chip: cel al lui Angel, omul care era înainte de grozăvia războiului.

Este destinul a nenumărați soldați care s-au confruntat cu umbra colectivă doar pentru a se întoarce acasă distruși de forța acesteia.
Aș mai remarca doar că destinul lui Mickey Rourke pare o oglindă a acestui film, cu diferența că actorul, ca o oglindă inversă pentru Dorian Gray, și-a desfigurat chipul pentru a-și regăsi sufletul. Nu voi intra mai mult în detalii legate de destinul acestui actor straniu, ce a părăsit culcușul călduț al Hollywoodului pentru a intra în ringul de box, bătându-se la propriu cu umbra-i.

Ca o remarcă personală, pot spune că filmul m-a bagat în sperieți când l-am văzut la 11 sau 12 ani. Suferința personajului principal m-a șocat. Motivul dublului era cel care mă îngrozea prin posibilitatea ca în mine să trăiască un altul asupra căruia eu nu am control. O realitate cu care fiecare se confruntă, o realitate pe care o negociem atâta timp cât încă liftul nu a ajuns la subsol.