Arta din deseuri si ritualurile profane

Pornind de la o experiență nefericită din copilărie, cu trăsături traumatice, dar și cu atribute inițiatice după cum se va vedea, artista construiește aparent o lucrare menită să recupereze o lume pierdută.

Întâmplarea a făcut ca o lecție brutală de anatomie, aplicată mai mult ca o pedeapsă în fața clasei, la vârsta de 7 ani, să o pună pe Monica Ioniță față în față cu propria biologie, dar și cu experiența suferinței și separării, specifice riturilor inițiatice de trecere de la copilărie la vârsta adultă, în culturile primitive.

Elementul central al lucrării, intitulată Extracurricular, este un schelet, a cărui postură aplecată îl leagă în mod direct de experiența amintită mai sus, când fetița a fost pusă să se aplece în fața clasei pentru a-și evidenția vertebrele și oasele torsului. Poate ar fi interesant de menționat aici că dintre marile religii doar creștinismul și budismul fac apel la imageria oaselor, ca parte nemuritoare a unei persoane. Apoi, etimologic latinescul “os” se referă nu doar la părțile scheletului, ci și la ceea ce este mai lăuntric omului, la suflet, iar în regnul vegetal desemnează miezul, pulpa. Vorbim, așadar, de esența ființei fizice, dar și spirituale, ce este reprezentată de acest schelet ce pare a părăsi curtea bunicilor, curtea copilăriei, un presupus Eden, pentru a intra prematur într-o altă lume. Carpeta țesută de bunică se află și ea pe gard, printre alte semne ale viului acelei copilării (păsările, caisul sălbatic, florile cu proprietăți vindecătoare, crescute pe marginea șanțului), fiind unul dintre obiectele salvate, recuperate din acea lume după dispariția bunicii.

Șira spinării este practic în centrul picturii, funcționând ca un ax al imaginii, amintind de stâlpul djed din mitologia egipteană, simbolizând coloana vertebrală a lui Osiris, coloana ce leagă lumea de jos, a biologicului, de cea de sus, a conștiinței.

Experința de la 7 ani echivalează astfel cu un act de ruptură din lumea protejată, încapsulată a inconștienței copilăriei. O experiență ce pare legată de preocuparea ulterioară de recuperare a ceea ce este sortit disoluției, dispariției- urmele societății de consum, și redarea lui, sub un alt chip, unei noi existențe.
Așa cum acel eveniment al copilăriei poate fi echivalat cu un rit inițiatic, desacralizat, prin puterea lui de a dezmembra sufletul, silindu-l să devină altceva, pentru a putea supraviețui, printr-o moarte simbolică și apoi o renaștere, tot așa putem vorbi în cazul artei Monicăi Ioniță de un ritual profan care, prin medierea artei, ia materia degradată a consumului nostru zilnic și o transformă, o spiritualizează într-un obiect estetic. Precum în inițierile șamanice neofitul avea parte de o moarte simbolică prin viziunile din transă, era dezmembrat iar oasele îi erau curățate ca apoi scheletul să-i fie refăcut pentru a suține omul nou, renăscut mistic, tot așa arta ce apelează la obiecte reciclate pare, rămănând în limitele profanului, să încerce o ridicare a materiei celei mai căzute- deșeul, o spiritualizare a ei. Așa că, deloc întămplător, pictura de față este realizată pe un cearceaf abandonat și probabil destinat distrugerii, cearceaf ce, cândva, a facilitat la rândul lui coborârea unor anonimi pe calea visului în viziunile inconștientului colectiv.

Laurențiu Dincă, psihoterapeut analist jungian